De 2 Decembrie

via Gandul
Românica euronată
de Cristian Tudor POPESCU
Obiectivele camerelor TV, bulucite în jurul proaspătului eliberat, căutau ieri să ofere publicului un răspuns la întrebarea: Cum arată şi ce gândeşte Miron Cozma la ieşirea din puşcărie? E de înţeles, dar cred că ar fi trebuit la un moment dat ca obiectivele ziselor aparate de filmat să se întoarcă simultan la 180° încercând să răspundă şi la întrebarea: Cum arată şi ce gândeşte România 2007 faţă de România 1999, când a fost băgat Cozma la răcoare?

După părerea mea, România de azi, România euronată, se potriveşte mai bine cu Miron Cozma decât în urmă cu 9 ani. Pe atunci, România, căreia nu i se spunea şi Românica, era încă o doamnă. Avea riduri, avea cicatrice, nu era un sex simbol, dar nu acoperea toate acestea cu sulimanurile multicolore, strălucitoare şi slinoase ale prezentului.

Nu râdea nervos, mecanic, ca o apucată, nu se isteriza din te miri ce, nu simţea nevoia să plângă ca şi cum ar urina. Nu se uda toată în faţa vreunui fante care o vrăjea cu un glas de buhai şi cu texte de muzică uşoară. Încă mai trăia cu amintirea luptei duse pentru ea de doi supergrei ai ideologiei şi convingerilor, complet lipsiţi de simţul băşcăliei, Ion Iliescu şi Corneliu Coposu, luptă câştigată de ultimul după moarte, prin forţa gândului desprins de trup. România anului 1999 nu era mai bogată, nici mai deşteaptă, nici mai puternică şi nici mai frumoasă decât cea de astăzi – era mai serioasă. Nu era Românica.

Aceea era România cu ceva ştaif care l-a trimis după gratii pe Miron Cozma, anarhistul antistatal costumat în lider sindical bântuit de vise totalitare. Azi trăim în Românica euronată şi dezinhibată, care va şti să convieţuiască altfel cu d. Cozma. Care d. Cozma s-a schimbat şi el. Din Rahova a ieşit un actor popular hotărât să-şi convertească trecutul în capital de imagine. Printre primele declaraţii: „Am fost la puşcărie şi n-am văzut pe acolo nici un politician corupt!” Scurt, simplu, brutal, penetrant. Şi pe deasupra şi adevărat. Pasul doi: „România e cea mai coruptă ţară din Europa!”, care se traduce aşa: dacă l-aţi închis atâţia ani pe Cozma, inamicul public numărul 1, s-a luminat ţara? Uite că nu, dimpotrivă, România a corupt-o în fericire fără mine.

D. Cozma nu va face carieră de lider de opinie doar dacă nu vrea sau e băgat din nou la zdup. Într-o ţară în care până ieri d. Gigi Becali era al doilea om în stat în materie de credibilitate, în care personajul emblematic al stângii bucureştene a ajuns d. Marian Vanghelie, în care campionul vocii liberale e d. Ludovic Orban, iar d. C.V. Tudor e departe de a-şi fi încheiat reprezentaţia pe prima scenă a ţării, în fine, în ţara în care Elodia nici vie, nici moartă, bate orice politician, d. Miron Cozma poate oricând s-o concureze pe Elodia.

Toate personajele politice sus-menţionate n-au story şi nici faţă. Povestea vieţii lui Cozma e uşor eroizabilă, dramatizabilă, jurnalul său de puşcărie cu motto nietzschean – „Tot ce nu te distruge, te face mai puternic”, corespondenţa cu iubita brunetă se pot serializa senzaţional la OTV. Figura lui e matrixabilă, ceghevarică, dă bine stilizată pe tricouri şi în insigne.

La intersecţia dintre anticorupţie, naţionalism şi primitivism, unde Becali şi C.V. Tudor gâfâie, Miron Cozma poate aduce un suflu proaspăt. Şi dacă cineva se teme că ar putea urca pe firmamentul politicii un om care a pus în joc în chip iresponsabil şi criminal imaginea şi soarta României, să-şi aducă aminte că actualul preşedinte a ajuns ce este jucând-o şi el pe numita România la ruleta ucraineană când a interpretat cu sânge rece sceneta fraudării electronice a alegerilor şi a cerut arestări imediate.

Caragiale ne recomanda nouă, concetăţenilor săi, foşti şi viitori, să ne purtăm cu ţara cum ne-am purta cu o mamă vârstnică, nu să-i gâdilăm sensibilităţile josnice ca unei cocote bătrâne. În ultimii ani înţeleg şi simt tot mai exact de ce s-a dus Caragiale să moară departe de România